Mă numesc Dromichaetes, rege al geților de pe ambele maluri ale Dunării celei mari. M-am născut într-o lume în care triburile noastre se luptau pentru supraviețuire, iar umbrele lui Alexandru cel Mare încă se întindeau peste pământurile noastre. Tatăl meu mi-a învățat arcul și sulița, mama – înțelepciunea strămoșilor și respectul față de zei.Când am urcat pe tron, regatul meu se întindea din câmpiile Munteniei până spre Carpați, cu capitala la Helis, un loc bine ascuns și fortificat.Cel mai mare moment al vieții mele a venit când Lysimachus, unul dintre diadohii lui Alexandru, a îndrăznit să invadeze pământurile noastre. A vrut să ne supună, să ne ia libertatea. L-am întâmpinat cu oastea mea de călăreți iscusiți și arcași nemiloși. L-am prins viu în luptă, împreună cu fiul său și nobilii săi. Mulți ar fi vrut să-l ucid, dar eu am ales alt drum. L-am primit în cortul meu ca pe un oaspete, i-am dat ospăț bogat, l-am încoronat cu o cunună de frunze și i-am cerut doar pace și promisiunea că nu va mai călca pământul get cu război. L-am eliberat, ținând ca ostatici câțiva nobili ai săi. Așa am arătat lumii că geții nu sunt doar războinici sălbatici, ci și oameni de onoare și înțelepciune.Am domnit cu mână fermă, dar dreaptă. Am unit triburile, am întărit fortărețele și am apărat hotarele de celți și alți dușmani. Mormântul meu, descoperit mai târziu, vorbește despre graba cu care m-au înmormântat – poate o moarte neașteptată – și despre soția mea, care m-a urmat în moarte, după datina noastră veche. Am trăit ca să arăt că un popor liber poate sta cu capul sus chiar și în fața celor mai mari cuceritori. Numele meu răsună și azi ca simbol al demnității și al ospitalității înțelepte.
Eu sunt Oroles, rege al dacilor din Transilvania estică, în vremuri când bastarnii – acei barbari veniți din nord – amenințau să ne calce în picioare. Am moștenit un popor răzleț, triburi care se luptau între ele mai mult decât cu dușmanii. Dar eu am văzut că unitatea înseamnă putere.Când bastarnii au năvălit, oștile mele au dat înapoi la început. Mânia mea a fost mare. Ca să-i învăț minte pe soldații mei lași, le-am poruncit să doarmă la picioarele nevestelor lor și să facă treburile casei, ca niște robi. Umilința asta i-a ars ca focul. Când i-am chemat din nou la arme, erau cu sufletul în flăcări. Am zdrobit hoardele bastarne, le-am alungat din pământurile noastre și am redat pacea Transilvaniei.Am fost un rege aspru, dar drept. Am întărit uniunile tribale, am pregătit calea pentru cei care au venit după mine. Am arătat că disciplina și onoarea fac dintr-un popor slab unul de temut. Numele meu a rămas în cronici ca al celui care a pedepsit lașitatea și a învins prin voință. Dacia mea a supraviețuit, mai puternică, așteptând unirea cea mare.
Sunt Rubobostes, primul care a dat formă adevărată regatului dac în Transilvania. Pe vremea mea, celții (Boii și alții) stăpâneau multe pământuri cu fierul și focul lor. Eu am schimbat asta.Am ridicat oaste, am unit triburile răzlețe și am lovit cu furie. I-am alungat pe celți din Carpați, le-am luat fortărețele și le-am oprit puterea. Sub mine, dacii au crescut în forță – minele de aur și cupru au început să lucreze mai bine, meșteșugarii au învățat noi taine, iar poporul a simțit că poate fi un neam mare.Am fost precursorul unirii adevărate. Am pus bazele unui stat centralizat, cu legi și ordine. După mine au venit alții, dar eu am fost cel care a aprins scânteia. Am murit știind că Dacia nu va mai fi niciodată slabă și risipită.
4. Burebista (82–44 î.Hr.)
Eu, Burebista, sunt cel care a unit pentru prima oară geto-dacii într-un imperiu adevărat. M-am născut într-o lume sfâșiată de triburi și am hotărât să schimb asta. Cu ajutorul marelui preot Deceneu, am adus lege, disciplină și credință. Am oprit bețiile, am ars viile ca să facem războinici curați și tari.Am cucerit de la Bug la Tisa, de la Carpați la Balcani. Am distrus uniunile celtice, am luat cetățile grecești de la Marea Neagră, am făcut raiduri până în Tracia și Illyria. Am avut 200.000 de ostași, un popor de milioane. Cezar însuși se temea de mine și plănuia să vină să mă atace, dar soarta l-a lovit întâi pe el.Am sprijinit pe Pompei, am vrut să schimb soarta Romei. Dar nobilii mei, gelosi pe puterea mea, m-au ucis în 44 î.Hr., odată cu Cezar. Regatul meu s-a sfâșiat, dar visul unirii a rămas. Eu am fost părintele Daciei mari!
5. Decebal (87–106 d.Hr.)
Eu sunt Decebalus, „cel viteaz cu inima”, ultimul rege liber al Daciei. Am preluat tronul de la Duras și am refăcut unitatea. Am învins armatele lui Domițian la început, am luat pace grea, dar avantajoasă. Am fortificat Sarmizegetusa, am construit cetăți în munți, am pregătit oastea pentru ce era mai rău.Când a venit Traian, am luptat cu disperare. În primul război (101–102) i-am ținut piept, dar am pierdut. Am semnat pace, dar am complotat iar. În al doilea război (105–106), Traian a venit cu legiuni uriașe. Am apărat pasul Tapae, am folosit munții, dar Roma a fost prea puternică. Capitala mea a căzut, poporul meu a fost risipit.Ca să nu fiu târât în triumf la Roma, mi-am tăiat gâtul cu pumnalul. Moartea mea a fost ultimul act de libertate. Sunt simbolul rezistenței dacice – viteaz până la capăt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu